Cum să ne purtăm cu hoinarii străzilor: Mic ghid de convieţuie cu câinii maidanezi

 

 

Cum de ne-au ajuns prietenii hoinari pe străzi…

 

 

Câinele a fost, fără doar şi poate, primul animal domesticit de către om. Există de altfel, nenumărate dovezi paleo-arheologice, precum şi o serie de studii ştiinţifice detaliate, care certifică acest lucru. Timp de mii de ani, noi oamenii am selecţionat din lupi şi din şacali zeci de rase, fiecare cu specializarea sa, de la paza turmei, la lupte organizate şi de la vânătoare la asigurarea companiei oamenilor singuri.

 

Însă, tot noi oamenii am făcut domesticit câinele în primul rând pentru a profita de calităţile sale fizice şi psihice, precum şi de loialitatea şi bucuria de care dau dovadă aceste patrupede. Din nefericire, de-a lungul istoriei, în toate comunităţile umane au existat câini abandonaţi sau exploataţi până la limitele fiziologice ale speciei. În trecut, în toate ţările, câinii erau îngrijiţi cu rare execpţii până la survenirea morţii biologice.

 

De cele mai multe ori, când deveneau prea bătrâni sau debili fizic pentru a-şi mai îndeplini rolul pentur care au fost domesticiţi, cei mai buni prieteni ai omului, au fost invariabil abandonaţi. Pur şi simplu lăsaţi să moară de în urma bolilor, foamei şi bătrâneţii. Ca şi cum ar fi fost condamnaţi la moarte pentru că au ales să rămână pe lângă oameni să-i servească, în loc să fi fugit înapoi în păduri pentru a se sălbătici.

 

 

Asta a fost dintotdeauna soarta câinilor, indiferent că au fost câini folosiţi de cei vechi în războaie (aceştia mureau în lupte în mare parte), câini ciobăneşti care nu mai puteau ţine pasul cu turma şi nici nu o mai puteau apăra, câini de vânătoare care nu mai puteau hăitui vânatul, câini de sanie care nu mai puteau trage, fiind abandonaţi de eschimoşi pe gheţuri, sau pur şi simplu modeştii şi umilii câini de curte care atunci când erau bătrâni şi moartea le da târcoale, săteni din toată lumea îi dezlegau, iar aceştia se duceau singuri să moară nevăzuţi de nimeni în cotloane neştiute.

 

La fel, s-a desfăşurat în general şi relaţia românilor cu câinii. Pentru români, câinii au fost animale utilitare prin excelenţă. La începutul istoriei noastre, câinii depe aceste meleaguri aveau două mari rosturi, acela de a însoţi şi apăra turmele de oi, şi acela de a păzi gospodăriile sătenilor şi domeniile boiereşti. Câinii în rol de ajutor la vânătoare au pătruns un pic mai târziu pe teritoriul ţării noastre. Căci, este deja cunoscut că românii au fost în vechime mai degrabă un popor de păstori şi agricultori sedentari, decât de vânători. Câinii din rasele de agrement şi companie au pătrus târziu în lumea românească, de abia prin secolele 18-19, cel mai probabil sub influenţa occidentală asupra păturii aristocrate autohtone, influenţă care şi-a făcut simţită prezenţa îndeosebi în acele secole.

 

 

Însă, câinii maidanezi de astăzi care populează toate oraşele României, se trag direct din a doua categorie de câini, aceea a paznicilor de gospodării, ajunşi pe străzi în urma vitregiilor istoriei autohtone. Iată cum, sosirea comunismului pe meleagurile noastre,  este în mare parte vinovată de ceea ce astăzi ne-am obişnuit să numim „fenomenul câinilor maidanezi” sau „problema câinilor maidanezi. Sosirea comunismului şi mai ales durerosul proces de colectivizare, şi comasare a unei părţi importante a populaţiei rurale la oraş unde aceşti oameni urmau să muncească în fabrici şi uzine, a distrus în primă instanţă satul românesc şi gospodăria ţăranului.

 

Fenomenul acesta a vizat îndeosebi satele din apropierea oraşelor, cel mai bun exemplu în acest sens fiind chiar Bucureştiul. Ordinele de partid şi lamele necruţătoare ale buldozerelor au pus la pământ şi nivelat numeroase sate. Forţaţi de situaţie şi de vremuri să devină orăşeni locuitori la bloc, ţăranii şi-au vândut sau sacrificat păsările domestice, vitele, oile, caprele, caii, dar nu au avut ce face cu câinii. Acei câini au fost pur şi simplu dezlegaţi şi lăsaţi liberi să hălăduiască fără rost în locurile unde fuseseră până mai deunăzi gospodăriile stăpânilor lor. Acei câini sunt, fără voia lor, strămoşii câinilor fără stăpân din oraşe, pe care-i numim adesea dispreţuitor şi cu ură – Maidanezi.

 

Dar aceasta a fost situaţia la începutul anilor  90. Originea câinilor maidanezi de astăzi este întrucâtva similar, dar nu identică cu cea a câinilor hoinari proveniţi în urma distrugerii satelor. Prin urmare, dacă vrem să spunem lucrurilor pe nume, vinovaţi de apariţia şi mai ales menţinerea câinilor maidanezi pe străzile oraşelor, sunt tot oamenii.

Situaţia este în felul următor:

 

În prezent, în mediul rural, foarte mulţi săteni îşi lasă adesea câinii liberi noaptea. În timpul în care căţelele intră în călduri, atât acestea, cât şi câinii masculi sar adesea gardurile gospodăriilor şi hoinăresc în perioada de împerechere. Cum o căţea intră de obicei de două ori în călduri, aceasta poate aduce pe lume în intervalul unui an de zile, între 10-20 de căţei. Evident, nu toţi puii supravieţuiesc, majoritatea murind de foame, sau fiind înecaţi, sau  sfârşind aruncaţi pur şi simplu la gropile de gunoi de către săteni.

 

 

Însă o parte dintre ei supravieţuiesc, cresc, se strâng în haite şi încep să cutreiere împrejurimile în căutare de hrană. Cum în sate şi în jurul acestora nu găsesc mare lucru de mâncare, câinii se îndreaptă instinctiv către oraşe. Acolo găsesc hrană în gunoaie, precum şi iubitori de câini care-i hrănesc deliberat. Astfel că uciderea maidanezilor este din start o soluţie nu doar crudă şi inumană, dar în primul rând ineficientă. Locul câinilor scoşi astfel de pe străzi şi din cartiere, este înlocuit rapid de câinii veniţi de la periferie. Aceştia găsesc aşadar un teritoriu liber, numai bun de ocupat.

 

Dacă adăugăm aici şi căţeii care se nasc mereu în oraşe, căci din nefericire nu au fost sterilizaţi toţi câinii şi căţelele, înţelegem de ce aceste biete animale, condamnate de situaţie să supravieţuiască lângă noi, nu dispar cu rapiditatea cu care şi-ar dori unii oameni.

 

 

Şi câinii muşcă nu-i aşa?

 

 

Şi, din nefericire, destul de des. Şi aici, oricât s-ar oripila unii, vina este exclusiv a oamenilor. Căci deşi câinii maidanezi şi-au pierdut într-o oarecare măsură teama instinctivă faţă de om, agresivitatea lor nu este una genetică, înăscută la adresa noastră.

 

În general, mare parte din agresivitatea câinilor străzii este determinată de comportamentul social al acestora, caracterizat de teritorialitate. Precum rudele lor sălbatice, câinii fără stăpân se adună instinctual în haite, unde deşi există o ierarhie strictă, aceasta este des provocată de indivizii care vor să preia conducerea. Haitele odată stabilite, îşi caută teritorii care să le ofere adăpost şi hrană. În cazul maidanezilor potenţiali agresivi, aceste teritorii înglobează de regulă cvartalurile de blocuri cu parcări de maşini şi locuri de depozitat gunoiul, curţile părăsite şi spaţiile din jurul pieţelor.

 

Mulţi locatari profită de instinctul de apărare al câinilor asupra teritoriului, şi, convinşi că aceştia le apără maşinile de hoţi, aleg să-i hrănească regulat. Fapt care întăreşte convingerea câinilor că au un teritoriu de apărat, deci agresivitatea lor este una latentă. Orice câine străin, maidanez sau de rasă care trece pe acolo este atacat, chiar şi oamenii nu sunt la adăpost de atacurile lor furibunde. 

 

 

Altă cauză a agresivităţii potenţiale a câinilor  este starea lor de sănătate. Pur şi simplu, mulţi dintre ei suferă, sunt loviţi de maşini, bătuţi de oameni, muşcaţi de alţi câini, îi dor rănile, dinţii chiar. Nimeni nu le tratează rănile, ei nu au norocul câinilor cu stăpâni iubitori şi din cauza durerilor care-i împliedică să fugă, atacă instinctual, din frică şi nimic mai mult. Traumatismele traumatizează, cum spune o vorbă înţeleaptă.

 

Însă o mare parte din atacurile câinilor constă la modul cel mai serios, în necunoaşterea comportamentului acestora, alături de lipsa însuşirii unui minim ABC despre ce trebuie să facem atunci când ne atacă câinii.

Agresivitatea canină poate îmbrăca forme subtile, desprinse dintr-un ritual de comunicare şi avertizare ce se concretizează în expresii faciale, poziţii ale corpului, lătrat, mârâit, privire intensă şi fixă. Starea de agresivitate poate fi declanşată ofensiv sau defensiv. Câinii pot alerga după o persoană sau un animal pentru a muşca (agresivitate ofensivă) sau pot să fugă de o persoană sau un alt câine şi, dacă se simt încolţiţi, să muşte defensiv.

 

Chiar şi în aceste situaţii, stările de agresivitate sunt strâns legate de nivelul şi limita de stres ale câinilor. Specie extrem de inteligentă şi sociabilă, câinele maidanez agresiv nu se mainifestă agresiv neapărat prin muşcături sângeroase, cu toate că în cazuri extreme se ajunge şi la aşa ceva.

 

Există prin urmare, un minim de reguli de comportament prin care oamenii pot evita situaţiile în care să fie atacaţi şi muşcaţi de câinii străzilor.

În primul şi primul rând, trebuie să încercăm să ne dominăm şi controlăm frica. Trebuie să stăm calmi şi să ne îndepărtăm încet. Nu trebuie în niciun caz să fugim!

 

Câinii nu doar că aleargă mai repede decât oamenii, dar sunt la originea lor animale de pradă, iar pentru un prădător, orice fiinţă care fuge înseamnă că se comportă ca o potenţială pradă, câinii nu se mai tem deloc, deci fiinţa respectivă va fi urmărită şi atacată.

 

 

Adăugaţi aici şi faptul că organismul oamenilor care se tem eliberează fără ca aceştia să-şi dea seama, aşa numiţii „hormoni de frică” substanţe prezente în transpiraţie, pe care câinii cu mirosul lor dezvoltat le detectează imediat, şi-şi dau încă odată seama că oamenii se tem de ei. Fapt care, în mod natural, le sporeşte curajul. Deci, orice s-a întâmpla, nu trebuie să fugim.

 

În al doilea rând, trebuie evitată orice confruntare cu o haită. În haită, câinii sunt mult mai curajoşi decât pe cont propriu. Dacă câinii sunt porniţi pe atac, trebuie nu doar să rămânem pe loc, dar situaţia ne obligă să avem o atitudine ofensivă. Strigatul şi vorbitul cu câinii nu are de fiecare dată efectul scontat de calmare. Mai important este să le stârnim frica. Evident, nu toţi oamenii sunt capabili de asta. De regulă, femeile, copii şi vârstnicii nu prea pot să atace la rândul lor câinii.

 

Însă dacă situaţia o cere, trebuie să ne folosim de orice obiect pentru a ne apăra, haină în jurul antebraţului sau fluturată pentru a fi atacată şi muşcată, geantă, rucsac, ziar, beţe, pietre, orice obiect contondent. O măsură excelentă de intimidare a întregii haite, constă în atacarea liderului acesteia. Experienţele de teren au demonstrat de altfel că în toate cazurile de agresiuni din partea câinilor, este mai bine să alergi agresiv spre câini, eventual prefăcându-te că iei o piatră de pe jos pentru a arunca în ei, decât să fugi de ei…

 

Una dintre metodele recomandate de dresori, etologi şi alţi experţi ai descifrării comportamentului canin este aceea de trimitere către câini a aşa numitelor „semnale de calmare”. Marea majoritatea maidanezilor se tem de oameni, prin urmare trimiterea semnalelor de acest gen poate duce la calmarea lor. Cel mai important semnal de acest gen, este evitarea privirii câinilor în ochi. La toate carnivorele, acesta este un gest de provocare care poate stârni atacul.

 

La fel, este bine pe cât posibil să ne poziţionăm în partea laterală a câinilor. Dacă încep să dea din coadă este bine să-i lăsăm să ne miroasă, dar fără să ridicăm mâna sau să facem alte gesturi bruşte. Oricât de bizar şi de neînţeles ar suna, experţi de talia celebrului dresor Cesar Milan sugerează să ne lingem pe buze. Câinii ne percep adesea ca pe alţi câini, prin urmare caută la noi gesturi comportamentale similare cu ale lor, iar în limbajul de comunicare al câinilor, linsul buzelor este perceput ca un semnal de pace, de invitaţie la joacă, chiar.

 

 

Dacă simţiţi că situaţia se agravează, nu vă sfiiţi să strigaţi după ajutor. 

Nu în ultimul rând, trebuie să ştiţi că pe piaţă există aparate speciale, care emit ultrasunete pe o frecvenţă care-i deranjează pe câini şi-i face să se depărteze urgent. 

 

Există şi situaţia în care oamenii se pot împrieteni cu câinii agresivi care-i lătrau şi atacau, prin simplul fapt că le-au adus mâncare. Cunosc personal, câteva astfel de cazuri în care unele persoane au început să le arunce mâncare câinilor care-i lătrau. Foarte repede, câinii i-au perceput ca prieteni şi din acel moment se bucurau de fiecare dată când îi vedeau. În medie, nu au trebuit mai mult de 3-5 astfel de episoade până ce animalele s-au împrietenit cu oamenii.

 

Cât despre viitorul câinilor maidanezi, se pare că trebuie să curgă multă apă pe Dâmboviţa până în momentul în care românii vor reuşi să rezolve fără otravă, injecţie letală, bâtă şi alte mijloace crude şi nedemne situaţia câinilor de pe străzi. Până atunci se impune să ne însuşim câteva reguli de comportament pentru a preîntâmpina situaţiile limită nedorite de nimeni.